Mexic, stai ca vin!
Lungul, telenovelisticul si parfumatul drum pana departe
Desi cam toti au vazut macar o data o Muchachitas sau o Gaviota sau o alta telenovela, desi presedintele lor e insurat cu o fosta actrita si desi sediul Televisa e un fel de loc de pelerinaj pentru gospodinele turiste, mexicanii se uita cam urat cand le vorbesti de telenovele. Nu de alta, dar cand vii la ei in tara e cazul sa te intereseze diferenta dintre azteci si mayasi, sa apreciezi olaritul din diferite zone (?!) si sa pui naiba un pic mana pe cartea de istorie mexicana si mai putin pe telecomanda. Dar eu ce sa fac daca inca dinainte de a ateriza in Mexic am avut parte de tot felul de episode din astea din categoria ‘Genul Programului: Mai bine inchide televizorul ?’
Drumul pana in Mexic a durat doua zile si ceva, cu doua escale mari si late in Londra si in Madrid! Dar ce sa vezi, nu m-am plictisit deloc! Desi mi-as fi dorit!
Ia sa vedem:
- intai mi-am dat seama, la escala in Londra, ca nu imi functiona roaming-ul la telefon; mergeam la capatul lumii de una singura, trebuia sa apelez prietenii mexicani la aterizarea in Ciudad de Mexico sa stie de unde sa ma ia (ca eu nu stiam de unde sa ii iau pe ei) si telefonul meu era mort; am sunat disperata de la o mie de publice si s-a rezolvat in final, dar nu la escala in Londra, ci a doua zi, in Madrid; ca asa e in telenovele: eroina principala, daca e cu capul in nori, alearga vreo 200 de episoade sa rezolve o problema;
- necajita cu lipsa de roaming si din alte cateva motive personale mai putin telenovelistice si mai de viata, asa, m-a apucat bocitul pe aeroportul londonez; tot aveam escala 7 ore si n-aveam ce face; desi m-am bagat in ce mi s-a parut mie cel mai retras colt, tot m-a vazut o stewardesa care a venit la mine sa se asigure ca sunt bine; si m-a intrebat daca vin din Amsterdam; asa bocita de nebuna prin aeroport probabil aratam ori a olandeza, ori a fumata; eu zic ca fata de olandeza nu am totusi, dar cine stie; stewardesa care a venit sa ma calmeze i-a atras atentia ca nu eram ok unui student indian asezat cateva scaune mai incolo; omul, ca un adevarat Raj Kapoor (erou de telenovele indiene, deh) a simtit nevoia sa se bage in seama si sa incerce sa ma calmeze; ce sa zic? i-a iesit; o jumatate de ora mai tarziu mancam sushi, radeam cu gura pana la urechi si povesteam despre cum s-a infratit poporul indian cu cel roman prin cuplul Iulia Vantur-Salman Khan; si despre religia hindusa, filmele indiene, Bangalore, stereotipurile despre romani si indieni; iar la final, pentru ca Raj, pe numele lui adevarat Kushal, aflase ca imi place sa scriu, mi-a redactat ca amintire o poveste pe care o am si acum in portofel;
- ca nu cumva sa ma relaxez si sa ma simt totusi bine din acel moment, avionul de la Londra la Madrid a decolat cu vreo jumatate de ora intarziere; iar cand a plecat totusi, evident ca am avut parte de cele mai multe turbulente din cariera mea de „zburatoare”; si, ca sa fie pachetul complet, la aterizare, bagajele mele erau…nu erau; dupa ce m-am invartit vreo ora pe aeroport, am aflat ca valizele, saracele, nu fusesera ca mine, la Londra, ci se plimbasera pe la Bruxelles, dar ajunsesera totusi in Madrid si ma asteptau cuminti, invartindu-se singurele si ametite pe banda rulanta unde se puneau bagajele belgiene;
- odata ajunsa in Madrid, pentru ca era escala de noapte, iar eu eram chiauna, nu imi doream decat sa dorm; dar pentru ca aveam nevoie sa printez niste documente pentru Mexic (nu le primisem cand ma aflam in Romania) am cautat o imprimanta si am gasit-o pe cea mai inceata din toata Spania; printa o pagina odata la 5 minute; cred ca intai manufactura foaia din scoarta de copac si apoi imprima sau ceva de genul;
- a doua zi, cand sa iau in sfarsit avionul catre capitala mexicana, zborul meu, ia-l de unde nu-i; pe biletul meu apareau un cod de zbor care nu exista si o companie care nu mergea in Mexic; asa ca spaniolii se uitau crucis, cand la mine, cand la bilet; din fericire, numele meu era pe lista unui avion care urma sa mearga in Mexic, pentru ca evident ca era vorba de un zbor operat prin transfer (detaliu care NU aparea pe bilet, ca nu e ca si cum era necesar);
- si evident ca atunci cand m-am urcat in avion am primit loc (din cele cateva sute disponibile) fix langa un spaniol care uitase de dus pe ziua aceea; sau pe saptamana aceea, mai bine zis; dar nu e ca si cum nu am avut un zbor placut: cineva s-a sesizat la un moment dat si a dat cu deodorant pe tot culoarul, sa fie treaba-treaba; iar la aterizare, niste mexicani care stateau mai in spate mi-au urat bun venit in tara lor si m-au felicitat ca am rezistat eroic 11 (unsprezece!!!) ore in ambientul cu parfum exotic;
- iar cand am ajuns in sfarsit in Ciudad de Mexico si eram cat pe aici sa zic ‘hola, America Latina, incepe vacanta’, doi caini ai politistilor de la aeroport au mirosit ceva intr-una din valizele mele; o fata de la securitate m-a intrebat daca am alimente acolo si i-am zis ca nu, ca de fapt am in celalalt bagaj (era plin de palinca si dulceata romanasca pentru prietenii mexicani); ce sa zic, m-a facut mama romanca desteapta si cica onesta si am simtit eu nevoia sa imi complic viata; evident ca mexicanca s-a uitat crucis la mine si m-a trimis cu AMBELE valize la verificat; noroc ca mexicanii apreciaza si ei o tuica buna si m-au lasat sa plec relativ rapid;
Ce sa zic…Daca nu avea un pic de boceala, de nervi si de stres calatoria asta de doua zile jumatate, poate aveam impresia ca merg la Sangeorz Bai, nu in tara telenovelelor. Dar da, hola Mexico! Bine te-am gasit! In sfarsit!
4 Comments
Cat de tumultoasa poate sa fie viata unei femei, fie ea si din Romania! :)) De obicei, cand incepe o femeie conversatia cu tine, incepe cam asa: Hai sa iti povestesc ce mi s-a intamplat aseara! urmat, in mod evident, de niste sunete pe care cu greu le distingi, pentru ca mintea ta numai la discutia aia nu mai e. Dai aprobator din cap cand sesizezi punctul si o lasi sa continue.
Sunt curios de ce ai avut doua escale, si atat de lungi… Deja, un sfert de vacanta inseamna drumul, poate de aici si volumul de informatii de povestit.
Ma bucur ca m-a facut mama mascul, si inca d-ala feroce :))) Iti pot povesti orice calatorie din viata mea, cu tot cu facutul bagajelor, intr-o fraza sau doua. exemplu: m-am trezit mai devreme ca de obicei, emotionat fiind de calatoria ce urmeaza, am baut cafeaua, mi-am aruncat niste toale in geamantan, (presupunand ca e o calatorie mai lunga de o saptamana, caci altfel un ghiozdan e suficient), m-am asigurat ca am actele la mine, niste pastile pentru nelipsitele dureri de masea, picaturile de nas, tigari, chei… da, cam atat. Si plec. Mai lung e drumul pana la aeroport, caci odata ajuns acolo… pufai repede cateva tigari sa-mi ajunga pana la destinatie, si aia e. ma urc in avion, pun castile in urechi si dorm. si daca nu dorm, citesc. si daca nu citesc, dorm. Si ajung la destinatie. Ah, si daca avionul e peste 7 ore? nu-i nimic, dorm in aeroport 🙂
Cateodata ma intreb: mie de ce nu mi se intampla nimic demn de povestit?
Astept cu o nestavilita dorinta evocarea drumului catre casa 😀 Intreaga experienta mi-ar placea sa o ascult, si nu cu dat din cap la punct 🙂 Come back safe!
Draga Shobo, eu cred ca ti se intampla lucruri demne de povestit! De exemplu ma cunosti si ma citesti pe mine, ahahahaha! Glumeeeesc! Viata e asa cum vrei sa o vezi, tu iti alegi „ochelarii” cu care o citesti! Sunt convinsa ca ti se intampla multe lucruri demne de poveste! Si eu traiesc mult mai mult (din fericire) decat pot (deocamdata) sa pun pe blog.
Bine te-am regasit!
Voi fi onest cu tine, pentru ca stiu ca nu curcubeiele si acadelele fac un scriitor mai bun, ci critica taioasa si axata pe greselile de neiertat: initiativa ta de blog nu este deloc una noua, dar parca are ceva in plus fata de celelalte aberatii romantice si siropoase care ar face-o pana si pe Sarah Jessica Parker in hidosenia de „Eat. Prey. Love” sa isi dea ochii peste cap. Asta e de bine.. Dar nu e nici pe departe de ajuns daca vrei sa ai o piata, un public sau macar o conversatie la nivel virtual cu o persoana cu un IQ mai mare decat numarul statelor din SUA.
Cu alte cuvinte, stilul tau este pe alocuri savuros, dar uneori da impresia de drum national peticit in stilul pur caracteristic romanesc, vrand parca mult prea mult sa te faca sa empatizezi sau sa razi cu glume, sintagme si paranteze fara rost.
Senzationalul nu are ce cauta intr-un astfel de blog, asta daca, bineinteles, vrei sa fie ceva mai bun decat un biet bufon medieval care se chinuie in fata unei Curti care a vazut acelasi spectacol de zeci, daca nu sute de ori.
In final, sper sa nu trebuiasca sa iti spun eu ca nu ar conta absolut deloc daca ai scrie o data la 3 ore sau de 2 ori pe saptamana, atata timp cat nu o faci doar de dragul de a spune ceva, de a umple niste randuri, pentru ca nu mai pare a fi pentru tine, ci pentru cele 15 minute de faima pe care le-ai putea obtine. Daca scrii, scrie cu pasiune si nu te opri pana nu simti transpiratia si extazul dat de ceva mult mai mult decat mediocru.
Totusi, mi-ai trezit interesul.
Un pic
Draga Hank, in primul rand, multumesc pentru comentariu si imi cer scuze pentru raspunsul venit tarziu. Am sa fiu mult mai rapida de acum incolo, promit! Pana acum am invatat cum sta treaba cu blogul si am fost si plecata! Nu ma scuz, dar ma explic!
In ceea ce priveste stilul de scriere, crede-ma ca e cat se poate de sincer S-ar putea insa ca un anumit „senzationalism” si o „dorinta-de-public” sa vina de la sine pentru ca la baza am formare de om de presa. S-ar putea sa nu! Ramane sa ma gandesc la ce mi-ai spus si sa imi fac autoanaliza dupa fiecare articol. Si imi doresc sa ma citesti in continuare si sa imi spui si tu cat se poate de sincer ce parere ai! Imi pare bine de cunostinta si bine ai venit pe blogul meu!