Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din Mexic!
Si nici cu cea de la Ambasada Mexicului, pam pam!
Ca tot se spune despre Mexic ca e o tara violenta, eu una mi-am luat de la experienta mexicana niste suturi in fund de-am zis “ay, caramba!” Unele menite sa ma trezeasca din anumite puncte de vedere !
M-am dus acolo speriata de tot ce spune internetul despre impuscaturile si violentele de pe strazi! Dar, ce sa vezi, singurul moment in care am simtit ca-mi zboara in mod violent creierii a fost cand am pus un polonic intreg din cel mai picant sos peste un taco! In tara Gaviotei am fost gata sa imi actualizez cunostintele despre telenovele, ca nu am mai vazut una din adolescenta! Cat colo am dat peste mexicani care il citisera pe Eliade, care vorbeau limbi dubioase ca sarba sau…romana si care mi-ar fi povestit incontinuu despre istoria Americii Latine. Asta daca eu nu le-as fi cerut o telecomanda sa vad, ca tot mexicanu’, pardon, ca tot romanu’, o telenovela ca la mama acasa! O telenovela la mama ei acasa voiam sa zic, ups! Si, evident, m-am dus in Mexic asteptand sa dau nas in nas sau bot in bot si cu vreun Jose Armando, calare pe unul din caii lui murgi (n-am zis albi, sunt o femeie cu picioarele pe pamant, dupa cum se vede) de la “hacienda” sa care aprovizioneaza jumatate din Mexic cu porumb si….SI ATAT! Continuarea cand am sa scriu eu insami scenariul unei telenovele.
Pe scurt, nimic din ce ma umplea de frica in gand nu m-a speriat si in realitate! Aproape nimic din ce credeam ca urma sa ma impresioneze, enerveze, fascineze nu a avut efectul scontat. Ma speriau, impresionau, fascinau, iritau….altele. Si faptul ca socoteala din Romania nu s-a potrivit cu cea de peste mari si tari a fost cea mai frumoasa experienta de vacanta! Mi-a amintit ca viata e facuta in special din surprize frumoase, nu neaparat din asteptari implinite.
Ce e insa interesant e ca, mult dupa ce vacanta s-a terminat, experiente legate de Mexic continua sa ma invete chestii. Pe 16 septembrie a fost Ziua Independentei, sarbatoare nationala pentru „los mexicanos” si am fost invitata de Ambasada Mexicului, in urma articolelor de aici si aici, la o receptie cu expozitii si conferinte si la un dineu.
M-am dus foarte bucuroasa ca fusesem invitata, dar pregatita psihic pentru niste experiente-somnifer. Adica o fi fost ea ziua Mexicului, dar stiam ca e pusa la cale de romanii mei cu si pentru invitati straini. Si normal ca prejudecatile mele destepte iar au intrat in actiune! Si ma gandeam ca la evenimente de genul romanii organizeaza lucrurile in asa fel incat toti cei care participa sa isi bage un bat in fund si sa stea asa, rigizi si pretiosi si importanti pana se termina intrunirea de mare insemnatate si plictiseala. Cat colo, laser frate! Ok, exagerez mult, dar a fost fain!
Imaginati-va un ambasador al Mexicului foarte relaxat si dezinvolt, care a avut rabdare aproape o ora sa dea mana si sa schimbe cateva cuvinte cu fiecare invitat in parte. Apoi a mai avut si voce sa se ia serios la intrecere cu boxele cand s-a pus imnul Mexicului.
Mai imaginati-va la dineu o sala umpluta de urale-toata lumea aia pe care eu inchipuisem posibil impaiata strigand foarte vesel chestii gen “Viva Mexico”. De fapt, a fost reproducerea unei traditii mexicane, “el grito” se cheama, in care presendintele striga chestii aniversare si mexicanii adunati in piata publica din capitala repeta.
La capitolul acte culturale, mi-am hranit sufletul si mintea…Ahaha, uite asta e limbaj impaiat, ca tot vorbeam mai sus de asta. Dar serios, chiar a fost fain si relaxat. M-a fascinat la receptie o expozitie de fotografie a lui Rogelio Cuellar, fotograf mexican care l-a pozat in 1990 pe Emil Cioran la Paris. Nu cred ca am vazut multe poze mai expresive in viata mea! Poti sa nu ai habar cine e sau ce a scris Cioran sau cum, e suficient sa vezi privirea lui in fotografiile astea ca sa dai definitia tristetii insesi. Foarte impresionat! Puteti vedea si voi expozitia aici, pana la sfarsitul lui octombrie.
La capitolul oameni, a fost mult mai ok decat ma asteptam. Cand am intrat la dineu eram fastacita toata ca singurul mod in care putusem sa ma “elegantesc” intr-o zi in care veneam direct de la munca era cu o bluza cu niscai sclipici si cu un tus de ochi. Ma gandeam ca sigur nu voi gasi subiect de discutie cu nimeni, ca vom fi invizibila-eu si bluzita mea cu sclipici-si ca o sa balotez toate tartinele ca sa nu para ca stau steag pe la Clubul Diplomatilor. Cat colo, am mancat destul de putin, ca nu mai taceam si macar la dineurile oficiale am zis ca e cazul sa nu vorbesc cu gura plina. Ce sa zic…Si ambasadorii, si mexicanii care stau in Romania “e” si ei oameni si sunt chiar faini si relaxati. Cel putin cei pe care i-am cunoscut eu. Si e interesant sa vorbesti cu ei si nu te fac sa te simti prost ca tu habar nu ai cand a semnat Romania ultimul tratat bilateral. Si ca de fapt singura chestie internationala de care ai idee zilele astea e cel mai recent hit al Innei, in care chiar se zice ceva de Mexico. Bop bop!
Per total, in cele doua zile cu receptia si dineul chiar m-am simtit prea bine pentru cineva care se astepta la plictiseala! Si de aici si suturile pe care va spuneam ca le merit in primul paragraf al postului! Tot vad ca viata incearca sa imi spuna in toate limbile pamantului si in toate colturile lumii sa nu mai proiectez chestii si sa nu mai am asteptari, si eu “Batman, Batman”! Dar poate imi va intra totusi intr-o zi in cap ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din Mexic, de la ambasada, de la serviciu, de la prima sau ultima intalnire si tot asa! Iar nepotrivirea asta face viata misto ca o vacanta si aromata ca o margarita mexicana.
No Comments